Nu dau nume.

       Cred că aveam vreo zece ani când am văzut un film care m-a impresionat pentru întreaga viaţă. Ieri, găsindu-l ca prin farmec undeva, l-am revăzut, cu un tremur de emoţie. Catastrofă. Recunosc temele, cele care m-au impresionat şi bântuit multă vreme de-atunci, care contează şi azi pentru mine, şi foarte vag actorii. Dar nimic, nimic din farmecul, din pertinenţa, din forţa care mă copleşiseră înainte. Filmul este sufocant de simplist şi chiar prost. L-am oprit, neputând crede că e acelaşi; am verificat din nou datele: e fără nici o îndoială acel film…
       Uluială; prostraţie. Cine suntem?
       Aureola amintirii nu are nimic de-a face cu amintirea. Ce eroare, să scotoceşti prin memorie. N-ar trebui să revedem niciodată locurile copilăriei, oamenii, prietenii, imaginile de atunci. Casele sunt mai mici, străzile sunt mai înguste, lumina e mai mohorâtă, oamenii regăsiţi, carcase goale, sunt un dezastru uman şi biologic. O să regretăm. Mai devreme sau mai târziu, o să regretăm.

No comments:

Post a Comment