Intoarce spatele trecutului

M-am dus hotarat in camera mea cu gandul de a impacheta, dar cand am ajuns mi-am dat seama ca nu am ce impacheta. Am luat poza parintilor mei de pe noptiera, cartea  „Singur pe lume” care urma sa fie confidenta mea in noptile sub clar de luna si am plecat. Pe masa din sufragerie i-am scris un mesaj lui Malum : „Malum, plec. Nu ma cauta, nu vreau sa fiu gasit. 15 ani m-ai torturat, ai abuzat de mine, m-ai batut in fiecare dimineata, mai noi si seara, m-ai lasat nemancat zile intregi, m-ai lasat 3 zile sa dorm in zapada pentru ca nu voiai ca Aker sa stie ca stai cu un -plod bun de nimic- in casa, pana cand ai aflat ca ii plac copiii si m-ai adus inapoi, ti-ai batut joc de mine. Dar pentru toate astea iti multumesc.Acum stiu sa ma feresc de oameni rai, fara suflet, fara constiinta, fara respect, oameni care pentru binele lor te-ar da de mancare la hiene. Acum stiu ce inseamna cu adevarat viata. Multumesc Malum! Adio! ”

Nu stiu de ce, dar deja ma simteam mai bine. Aveam economisiti niste bani, asa ca am luat trenul de la ora 7:30. Destinatia: spre stele, spre o noua viata, sper fericire, sper implinire. Trebuie sa marturisesc ca era prima oara cand calatoream cu trenul, de fapt prima oara cand calatoream. Totul era diferit de cei patru pereti care au reprezentat lumea mea pana atunci. Am observat oameni care se certau, altii se iubeau din priviri, altii pur si simplu discutau, unii zambeau incontinuu. Imi place. La un moment dat, o voce groasa, nu stiu de unde a venit, a spus :

- Vom ajunge la ultima statie in 5 minute. Va rog sa parasiti vagonul in ordine si sa strangeti mizeria de la scaune. Tom, Billy, data trecuta cojile de seminte si guma de mestecat au calatorit inapoi. Va rog sa le achitati drumul la iesire. Multumesc pentru intelegere.

  Dupa ce vocea s-a oprit, tot vagonul a inceput sa rada in hohote. Doar doi baieti, cred ca aveau vreo 14-15 ani, au plecat capul, vizibil rusinati. Vazandu-ma nedumerit, o batranica simpatica, eleganta, calda, mi-a spus:

  - Ei sunt nepotii celui care a vorbit. Mereu vin cu noi, navetistii. Nu stiu de ce , le place la nebunie sa se trezeasca la 5 dimineata,sa ia trenul de la 5:20, iar apoi sa se intoarca cu noi seara. Nici pana in ziua de azi nu stiu ce fac copiii astia in oras atatea ore. Dar pe tine cum te cheama? Nu te-am mai vazut pe aici. De unde esti?

Luat prin surprindere de intrebarile puse, nu am stiut ce sa raspund. Creierul meu a fost mai rapid si a inventat ceva pe moment :

Ma numesc Hoffen. Si da, sunt nou, caut de lucru. Momentan nu am un domiciliu stabil, stau la diferite moteluri cat mai ieftine.

  Femeia, la auzul acestui raspuns, s-a luminat la fata si in timp ce-mi zambea, mi-a zis :
 - O, Hoffen, ce nume frumos. Zici ca stai la motel? Daca vrei, poti veni sa stai la mine. Fiul meu e plecat intr-o deplasare, la Beijing. Cand vine, sigur va pune o vorba buna pentru tine la seful lui.Domnul Patrik e un om cu suflet mare. Hai, daca nu plecam mai repede vom avea parte de o calatorie la clasa I alaturi de pufuleti si bomboane lipicioase.
Fara sa mai spun ceva, doamna al carui nume nu-l stiam inca, m-a tras de brat spre iesirea din tren. In capul meu se derula scena precedenta. Casa? Beijing? Patrik? Totul era incurcat. Impreuna cu doamna „speranta” am intrat pe un bulevard mare, arhiplin de masini si oameni care se indreptau spre propriile locuinte. Nestiind ce sa spun, am balbait o intrebare :

- Ma scuzati, cum va numiti?
- Karla, a raspuns ea calma.
- Si de ce doriti sa aduceti un necunoscut in casa? Nu mi-o luati in nume de rau, va sunt recunoscator pentru ceea ce faceti si va multumesc, dar sigur fiul dumneavoastra e  de-acord?
- Dragul meu, increderea e principiul pe care se bazeaza viata mea. Sunt in sare sa mut muntii pentru o persoana, dar daca aceasta ma dezamageste, ma insala sau isi bate joc de mine, s-ar putea sa nu mai fiu in stare sa car muntii si acestia sa-mi scape exact pe omul respectiv. Fiul meu, Derek, e de-acord cu tot ceea ce fac eu. Si nu duc un necunoscut in casa, acum te stiu.

Monologul Karlei m-a lasat fara cuvinte si tot ceea ce am putut sa fac a fost sa rosesc si sa o las pe ea sa-mi prezinte frumusetile orasului Kirimonich. Am vizitat castul de piatra, piata cu porumbei, cateva magazine din care Karla mi-a facut cadou cateva articole vestimentare la care nici in vise nu m-am gandit, iar la final am mers la un concert de opera in care pot spune cu mana pe inima ca ingerii au cantat cu sopranele.

No comments:

Post a Comment